Marea Neagră, o zonă gri de război: Cum sunt măcinate navele comerciale

Cine trage sforile în spatele incidentului de la Capul Kaliakra?

Războiul din zona gri: cum tensiunile geopolitice transformă Marea Neagră într-un teatru de confruntare sub pragul conflictului armat

În ultima vreme, apele Mării Negre s-au transformat într-un pol de maximă tensiune, unde navele comerciale devin ținte sigure ale unei escaladări care refuză să treacă linia oficială a unui război deschis. Săptămâna trecută am deschis un ciclu de analize menit să descâlcească ițele acestei crize. Bilanțul este însă cutremurător: 570 de nave lovite și 40 de marinari uciși. Prin comparație, în strâmtoarea Ormuz, de la începutul lunii februarie, când SUA și Israelul au reluat loviturile împotriva Iranului, au murit „doar” 24 de oameni.

O disproporție care spune totul despre pericolul din Marea Neagră.

Pe 28 octombrie, exact când miniștrii apărării și șefii armatelor din Bulgaria, Turcia și România dezbăteau securitatea regională la Sofia, nava Contship Jet era lovită de trei drone maritime. Sub pavilion libanez, deținută de greci și operată de israelienii de la ZIM, nava rula pe ruta Haifa – Constanța. Totul s-a petrecut la 17 mile marine est de Capul Kaliakra, iar nava s-a dus la fund cu tot cu cele 421 de containere.

Cum au ajuns steagurile de convenție să controleze războiul hibrid?

Chiar dacă vorbim tehnic de timp de pace, ce se întâmplă aici și în Ormuz arată limpede că Marea Neagră e captivă într-o zonă gri, unde regulile sunt sfărâmate prin metode ocolite.

Lumea relațiilor internaționale e plină de paradoxuri. Sistemul global funcționează într-o anarhie cronică, fără un șef suprem, fiind rezultatul ciocnirilor permanente dintre state și actori privați. Totuși, nu e vorba de haosul absolut al lui Hobbes, unde toți se luptă cu toții. Avem parte și de cooperare, și de conflict, undeva la mijloc: fără un împărat planetar, dar nici în plin război total. Jucătorii sunt ținuți în frâu de norme scrise și nescrise care țin la distanță un conflict generalizat.

Tocmai această plasă de reguli explică valurile succesive de escaladare din Marea Neagră.

S-ar putea întreba cineva: ce fel de reguli mai sunt și astea când nave pline de marfă se scufundă, iar marinarii mor? Explicația e simplă: navele vizate nu arborează steaguri NATO, deși aparțin unor companii din aceste țări. Mulți trag foloase de pe urma unor pavilioane din Togo sau chiar San Marino, o republică fără ieșire la mare, înconjurată de Italia.

De ce nu ne lovesc direct?

Aceste registre de convenție sunt folosite la limita legii, dar există și sunt respectate formal.

Istoria acestor pavilioane de complezență a început prin anii '20, când armatorii americani și-au înmatriculat vasele în Panama ca să poată vinde legal alcool la bord, ocolind prohibiția de acasă. În cel de-Al Doilea Război Mondial, aceeași schemă a servit la ocolirea neutralității americane pentru a trimite provizii Marii Britanii. După război, s-au înmulțit registrele în Liberia, Panama sau Insulele Marshall, perfecte pentru a angaja marinari străini pe salarii mici și standarde lejere de siguranță. Că e bine sau rău, asta e altă discuție; cert e că asta este realitatea.

Pentru că navele poartă steaguri non-NATO, nu există cadrul juridic pentru un casus belli. Starea de război e o chestiune strict juridică, în care statele capătă puteri speciale și asumă costuri uriașe. Tocmai această nuanță fină explică natura escaladării.

Dar de ce nu ne atacă direct? Răspunsul stă într-o normă nescrisă: descurajarea. Este însăși rațiunea de a fi a NATO, gândită să tăvălească orice tentativă de conflict în Europa. Doar că succesul descurajării are un preț: tratează doar efectul, nu cauza. Lipsa unui război convențional nu înseamnă pace, ci doar absența unei confruntări directe pe față. Competiția globală se împarte astfel în două: cea de sub pragul războiului și cea de deasupra.

Cât mai poate dura acest balet periculos în zona gri?

Regulile sunt făcute de oameni tot ca să fie ocolite sau reinterpretate de alți oameni. Baletul descurajării continuă în această zonă cenușie, sub radarul unui conflict deschis.

De aceea vedem sabotaje pe bandă rulantă asupra infrastructurii critice și nu atacuri frontale, cum pățește Ucraina. Aceste tactici perverse sunt prețul pe care îl plătim pentru propriul succes în a descuraja o invazie directă.

Trebuie să ne resemnăm cu această stare de fapt?

Nimic nu e bătut în cuie în relațiile internaționale.