Cipurile și algoritmii, noile arme care decid hegemonia globală

Geografia dependențelor se transformă profund!

Arhitectura puterii digitale: Cum semiconductoarele și inteligența artificială redefinează echilibrul global

Într-o analiză publicată de ziarul „Adevărul”, politologul Raluca Moldovan, expertă în dinamica geopolitică a SUA, a Orientului Mijlociu și a tehnologiilor cu potențial distructiv, desface stratificația conflictului nevăzut al cipurilor. Ea investighează limitele strategiei de decuplare economică între Washington și Beijing, subliniind fragilitățile structurale ale Europei, care se confruntă cu o criză energetică, costuri ridicate ale tranziției verzi și riscul de a rămâne în urmă în cursa tehnologică mondială.

Pe vreme ce în deceniile trecute superioritatea globală se cuantifica prin flote de portavioane și stocuri de arme nucleare, astăzi indicatorii s-au transformat în algoritmi, semiconductoare avansate și centre de date. Întrebarea fundamentală este dacă inteligența artificială reprezintă doar un nou capitol al cursei înarmărilor americano-chineze sau dacă este vorba despre o redefinire de bază a conceptului de superputere.

Moldovan argumentează că inteligența artificială transformă radical modurile în care se generează și se exercită puterea. Deși capacitatea navală, nucleeară și industrială rămâne relevantă, eficacitatea lor este din ce în ce mai dependentă de infrastructura digitală care le susține. Aceeași tehnologie accelerează cercetarea farmaceutică, optimizează producția, identifică slăbiciuni în securitatea informatică și sprijină planificarea militară. Tocmai această omniprezenta în aproape toate sectoarele îi conferă o greutate geopolitică uriașă. Analista face o analogie cu efectele electrificării: avantajul strategic depinde de capacitatea unei societăți de a integra tehnologia la scară largă. Este posibil să deții un model AI de vârf, dar dacă economia îl utilizează la minimum, beneficiile rămân limitate.

Pe de altă parte, se pot obține câștiguri semnificative adaptând tehnologii existente la industrie, administrație sau apărare.

Geografia dependențelor se transformă profund. Un stat care controlează o verigă dificilă de înlocuit din lanțul de producție a semiconductorilor dobândește o influență disproporționată față de mărimea sa.

Compania olandeză ASML, prin echipamentele sale de litografie avansată, este un exemplu clar. Puterea tehnologică se construiește prin rețele complexe de companii, furnizori și alianțe, ceea ce complică imaginea unei competiții strict bilaterale între Washington și Beijing.

În viziunea Moldovan, o superputere va fi evaluată tot mai mult după capacitatea de a transforma cunoașterea în putere economică și strategică, și după gradul în care alte țări depind de infrastructura sa.

Aici apare o schimbare esențială: deciziile câtorva companii private pot avea consecințe comparabile cu cele ale guvernelor. Relația dintre stat și aceste firme devine ea însăși o problemă de securitate națională.

Conflictul dintre titani se manifestă prin eforturile SUA de a limita accesul Chinei la cipuri de ultimă generație prin controale stricte la export.

Funcționează această strategie de „de decuplare tehnologică”, sau accelerează ea autonomia și inovația internă a Beijingului? Strategia funcționează parțial dacă obiectivul este încetinirea progresului chinez în anumite domenii și creșterea costurilor. Așteptarea că asemenea restricții ar putea opri dezvoltarea tehnologică a Chinei este nerealistă.

Politica americană a suferit ajustări: în ianuarie 2026, autoritățile americane au trecut la examinarea individuală, în condiții de securitate, a cererilor de export pentru cipurile Nvidia H200 și produse similare.

Vorbim, așadar, despre o combinație de restricții, excepții și negocieri, unde considerentele strategice coexistă cu interesele comerciale ale companiilor americane.

Beijingul are motive suplimentare să investească în producția internă și în soluții care folosesc mai eficient puterea de calcul. Raportul tehnic DeepSeek-V3 oferă un exemplu relevant de progres prin eficientizarea arhitecturii și a antrenării modelelor.

Raportul Draghi privind viitorul competitivității europene identifică fragmentarea?

Rezultatele arată că inovația poate reduce unele constrângeri materiale, deși producerea cipurilor avansate la scară industrială rămâne o problemă distinctă. Cele două efecte pot coexista: restricțiile întârzie anumite dezvoltări și stimulează efortul de autonomie. Pentru Washington, întrebarea dificilă este cât timp câștigă și cum îl folosește.

Dacă avantajul obținut prin controale este consumat fără investiții suficiente în cercetare, energie și formare de specialiști, rezultatul strategic va fi modest. În plus, schimbările frecvente de politică reduc predictibilitatea pentru aliați și firme, de care aplicarea restricțiilor depinde în bună măsură.

Se vorbește tot mai mult despre un paradox european, semnalat inclusiv de Mario Draghi, care a avertizat în privința suprareglementărilor din UE, rigidității, a lipsei competitivității economice, inclusiv din cauza obsesiei pentru Green Deal tocmai în plină criză energetică ce duce la scumpirea energiei, dar mai ales despre faptul că UE e mult în urma SUA și a Chinei la capitolul tech. Cum s-a ajuns aici?

Europa a rămas prea mult timp atașată unui model economic care funcționa bine într-un mediu internațional mai previzibil: energie relativ ieftină, exporturi industriale competitive, acces la piețe externe și protecție strategică americană.

Aceste condiții s-au deteriorat, iar adaptarea europeană a fost lentă. Decalajul tehnologic are o istorie mai lungă decât Green Deal. Uniunea a întâmpinat dificultăți în transformarea cercetării în companii capabile să crească rapid la nivel mondial.

O firmă europeană se poate lovi de piețe de capital fragmentate, proceduri naționale diferite și acces insuficient la finanțare în etapa în care ar trebui să se extindă. Statele Unite au oferit un mediu mult mai favorabil acestei creșteri.

Raportul Draghi privind viitorul competitivității europene identifică fragmentarea, deficitul de inovare și costurile energiei printre problemele centrale. Suprareglementarea contează, dar contează și felul în care regulile se cumulează, se modifică sau sunt aplicate diferit de la o țară la alta.

Pentru o companie mică, incertitudinea administrativă poate deveni o barieră serioasă. Europa are uneori reflexul de a negocia foarte minuțios condițiile unei activități, în timp ce investiția pleacă între timp în altă parte. Totuși, atribuirea crizei energetice unei „obsesii pentru Green Deal” simplifică excesiv lucrurile.

Dependența de gazul rusesc, șocul războiului, insuficiența interconectărilor și întârzierile investițiilor energetice au avut un rol major. Draghi propune coordonarea decarbonizării cu politica industrială și competitivitatea. Această distincție este esențială pentru a înțelege recomandările sale.

Critica mea ar viza mai ales succesiunea deciziilor. Când impui transformări costisitoare înainte de a asigura infrastructura, finanțarea și alternativele energetice, transferi presiunea asupra industriei și populației. Tranziția își pierde astfel susținerea politică. Europa are nevoie de o politică energetică în care reducerea emisiilor, prețul accesibil și siguranța aprovizionării să fie urmărite împreună, cu soluții adaptate condițiilor din fiecare stat.

În timp ce SUA prioritizează inovația rapidă prin sectorul privat, iar China mizează pe control de stat asupra resurselor masive, Uniunea Europeană a ales calea reglementării stricte prin AI Act. Riscă UE să devină o simplă piață de consum captivă într-o lume dominată de Washington și Beijing? Da, există acest risc, mai ales în serviciile cloud, în infrastructura de calcul și în platformele prin care firmele europene vor utiliza inteligența artificială. Dacă valoarea economică și deciziile importante se concentrează în afara Europei, capacitatea de reglementare a pieței interne va compensa doar o parte din vulnerabilitate.

Aș nuanța însă împărțirea între o Americă a inițiativei private, o Chină a statului și o Europă a regulilor. Statul american susține cercetarea, cumpără tehnologie și controlează exporturile. China are companii care concurează intens și produc inovație. Uniunea Europeană finanțează infrastructură și cercetare, chiar dacă rezultatele sale rămân sub ambițiile declarate. AI Act diferențiază obligațiile în funcție de risc, iar cadrul european a trecut deja printr-un proces de simplificare.

Prin urmare, evaluarea sa trebuie să urmărească efectele concrete: cât costă conformarea, cât de clare sunt obligațiile și dacă o companie mică poate testa și lansa un produs fără o povară disproporționată.

În ultimii ani, inclusiv țări ca Japonia, Coreea de Sud și Australia au depășit Uniunea Europeană la foarte multe capitole. Există pericolul ca UE să piardă și mai mult teren? Aș fi prudentă și cu afirmația că Japonia, Coreea de Sud sau Australia au „depășit UE”. Comparația are nevoie de un indicator precis. Producția semiconductorilor, robotica, cercetarea AI și capacitatea de a construi platforme globale sunt domenii diferite. Un clasament general ascunde tocmai specializările care contează strategic.

Pericolul european este să ajungem foarte buni la administrarea dependenței. Regulile pot proteja cetățenii și pot crea încredere, dar au nevoie alături de ele de capital, infrastructură și clienți.