Putin vrea să scoată NATO din România: planul secret al Kremlinului

Ceri imposibilul ca să obții ceva realist!

Strategia Moscovei de a retrage NATO din țările post-1997: o armură de negociere pentru pacea ucraineană

În plină efervescență diplomatică legată de runda de discuții despre conflictul din Ucraina, pregătită la Abu Dhabi, Kremlinul a activat o tactică veche și extremă: cererea retragerii totale a infrastructurii militare aliate din toate statele care au aderat la Alianța Nord-Atlantoică după anul 1997. Această solicitare, raportată de presa britanică The Telegraph și preluată ulterior de mass-media românească, nu pare a fi doar o pretenție de securitate, ci o pârghie calculată pentru a forța concesii majore în dosarul ucrainean.

Generalul în rezervă Virgil Bălăceanu, fost reprezentant al României la Comandamentul NATO din Bruxelles și fost comandant al Brigăzii Multinaționale din Sud-Estul Europei, analizează pentru „Alevărul” această manevră și explică de ce Vladimir Putin continuă să formuleze pretenții pe care știe că Occidentul nu le va accepta integral.

În esență, Moscova cere eliminarea trupelor, a bazelor și a comenziilor NATO din cele zece state care au intrat în Alianță după 1997. Această cerere vizează țări precum România, Polonia, țările baltice, Slovacia, Ungaria, Bulgaria, Slovenia, Albania și Muntenegru, dar extinde spectrul și către Finlanda, deși prezența militară acolo este mai slabă.

Generalul Bălăceanu subliniază că această solicitare este o tactică clasică de maximizare a mizelor: se aruncă pe masă cereri maximale pentru a crea un punct de plecare forțat, de unde Rusia poate ceda ulterior în schimbul atingerii altor obiective teritoriale sau militare în Ucraina.

De altfel, Kremlinul a folosit aceeași solicitare și în alte ocazii, inclusiv în 2021, înainte de invazia Ucrainei, când a înaintat aceste pretenții ca un ultimatum către NATO și Statele Unite, dar negocierea nu a mai avut loc.

Strategia se bazează pe o logică simplă: ceri ceva imposibil pentru a obține ceva realist. Generalul Bălăceanu explică că, renunțând ulterior la cererea absurdă privind liniile din 1997, Rusia ar încerca să forțeze concesii majore care o interesează direct pe terenul ucrainean.

Un exemplu concret ar fi limitarea drastică a armatei ucrainene la 80.000 de oameni, o cifră care reprezintă aproximativ o treime din forțele pe care le-a avut Kievul înainte de invazie.

Vladimir Putin poate să ceară mai mult decât acel decalog al capitulării militare, politice și economice a Ucrainei. El poate spune: «Am propus retragerea forțelor NATO din statele post-1997».

Apoi, în negociere, poate veni și a spune: «Renunțăm la această solicitare, dar condiționăm păstrarea efectivelor armatei ucrainene la 80.000 de oameni», așa cum știm că de altfel chiar intenționează Federația Rusă.

Ce înseamnă 80.000 de oameni în comparație cu forțele militare ale Federației Ruse? Nimic.

Adică forțele armate ale Ucrainei să aibă cam o treime din forțele pe care le-au avut înaintea invaziei.

Și atunci, iată cum își urmărește un obiectiv legat de o posibilă expansiune până la Nistru și până la gurile Dunării, detaliază expertul.

Pe de altă parte, nici NATO nu ar accepta această solicitare, este convingerea generalului Bălăceanu, ceea ce înseamnă că cererea este doar un punct de plecare în negocieri, nu un dat. „Nu cred că NATO va asculta de aceste cerințe ale lui Putin, dacă ele vor fi exprimate direct și în mod oficial”, afirma el.

Dacă o ipoteză atât de extremă ar fi luată în calcul la masa tratativelor dintre marile puteri, România ar ajunge într-o vulnerabilitate strategică majoră.

Chiar dacă garanțiile formale ale Tratatului de la Washington nu pot fi șterse cu buretele, absența unei prezențe aliate de descurajare pe teren ar goli într-o anumită măsură de conținut umbrela defensivă de la Marea Neagră.

Importanța trupelor aliate staționate pe teritoriul național nu este una pur formală, ci are un rol direct de a bloca orice agresiune externă.

În momentul în care cineva ar ataca o țară cum e România, chiar dacă este o simplă bază militară de pe teritoriul României, atacă și forțele Statelor Unite și ale Franței.

Trupele aliate sunt doar un pretext?

Altfel spus, s-ar înțelege fără doar și poate că este un atac și asupra Statelor Unite și ale Franței. Deci prezența la pace a acestor forțe are un efect de descurajare.

Pe de altă parte, să ținem cont și că România nu se apără cu 1.000 de americani și 1.000 de francezi, ci în primul rând cu propria armată.

Discuția este însă mult mai complexă, mai spune generalul.

În ciuda temerilor publice alimentate de diverse speculații despre o posibilă nouă Ialtă sau de o împărțire a sferelor de influență după tipare istorice, expertul militar exclude un astfel de deznodământ clasic. Nu, nu se poate lua în calcul o nouă împărțire, nu putem vorbi de o nouă Ialtă. Ar fi absurd.

Dar nu este mai puțin adevărat faptul că Federația Rusă se pregătește pentru extinderea sferei de influență, căutând prin toate modalitățile să slăbească coeziunea NATO și să facă proiectul Uniunii Europene să eșueze.

Și atunci nu vorbim de o împărțire prin întâlniri între mari lideri, ci ei o văd, rușii, ca această creștere a sferei de influență a Federației Ruse în Europa să se realizeze prin ajungerea la putere a celor care sunt pro-Moscova.

Vorbim de politicieni care simpatizează Moscova, de partide mai mult decât eurosceptice, de forțe politice care ar provoca mari probleme.

De fapt, pe asta mizează Federația Rusă, explică generalul Bălăceanu.

De altfel, Federația Rusă își extinde deja treptat influența în Europa și profită din plin de anumite slăbiciuni și de indecizia Occidentului, mai ales de dezinteresul Statelor Unite. În definitiv, Federația Rusă își extinde influența în Estul, în Centrul și într-o anumită măsură în Vestul Europei, în condițiile în care Statele Unite nu mai consideră Europa ca o zonă importantă pentru politica externă a Statelor Unite.

Așa că apare indirect o împărțire a sferei de influență? Sigur că apare.

În fața unui context geopolitic atât de tensionat, România nu își poate permite luxul pasivității, așa cum nu își poate permite nici să ia în calcul doar scenarii optimiste. Deși este foarte puțin probabil faptul că Federația Rusă ar viza un atac militar cu mijloace convenționale asupra unui stat NATO, această variantă nu poate fi exclusă în totalitate.

În plus, chiar dacă Federația Rusă nu ar ataca România sau un alt stat NATO, istoria a dovedit faptul că în relațiile internaționale dintre state pot apărea oricând fricțiuni și escaladări, astfel că peste ani sau peste decenii ar putea să apară și alte forțe ostile.

Iar România ar trebui să fie pregătită pentru orice fel de scenariu, chiar pentru unele care ar putea să pară azi fantasmagorice sau rupte de realitate.

Soluția la toate acestea, avertizează generalul Virgil Bălăceanu, constă într-o întărire profundă a capabilităților proprii, plecând de la o logică internă clară. Trebuie să plecăm de la următoarea realitate: aplicăm articolul 3 al Tratatului de la Washington, asigurăm propriile capabilități, ne asigurăm propria noastră capacitate de apărare.

Asta înseamnă articolul 3.

Vorbim de o strategie bazată pe autosuficiență defensivă, unde fiecare aliat trebuie să poată apăra propriul teritoriu înainte de a se baza exclusiv pe ajutor extern.

Doar astfel se poate contracara presiunea diplomatică a Kremlinului, transformând cererile extreme în simple manevre de negociere, nu în realități impuse.