DIICOT urmărește rețeau rusă de sabotaj din spatele incendiului de la Carfil

Cine era de pază când rușii incendiau Carfil?

În noaptea de 14 septembrie 2026, flăcări au cuprins mai multe spații comerciale pe platforma industrială Carfil, la câțiva zeci de metri de uzina de armament ROMARM. Detaliu esențial: focul nu a atins uzina propriu-zisă, ci o hală vecină, folosită și de un atelier auto. Nu există dovezi că agresorii au pătruns în perimetrul securizat al fabricii. Totuși, vecinătatea directă pune în evidență slăbiciunile întregii zone industriale.

Pe 26 octombrie, SRI a publicat analiza care leagă incendiul de o rețea de sabotaj coordonată din Federația Rusă. DIICOT urmărește trei persoane: doi cetățeni din Belarus și un cetățean ucrainean. Două dintre ele au fost arestate în Germania, a treia a fost identificată în Polonia. Sursele judiciare, citate în presă pe 28 octombrie, dezvăluiesc că suspecții au ajuns la Brașov cu câteva zile înainte, au stat în hoteluri locale și au supravegheat zona pentru a alege momentul optim.

Aceste informații nu sunt încă concluzii oficiale ale anchetei, dar indică o pregătire meticuloasă.

Dacă aceste detalii se confirmă, nu vorbim despre trei indivizi care au decis la întâmplare să arde o clădire.

Vorbim despre o recunoaștere a terenului, o selecție a momentului favorabil și o execuție planificată. Toate acestea s-au desfășurat lângă o uzină de armament într-o țară NATO.

Camerele au filmat, dar cine le urmărea?

Camerele video au surprins mișcările atacatorilor, așa cum a publicat SRI.

Întrebarea rămâne: cine se uita la aceste înregistrări? O cameră care filmează un sabotaj servește la identificarea făptașilor. O cameră integrată într-un sistem de supraveghere activă ar fi putut preveni atacul.

Prima funcție e criminalistică, a doua e de securitate. Ce utilitate are supravegherea dacă identificăm atacul abia după ce focul s-a stins? Nu știm public dacă imaginile erau urmărite în timp real, cine administra sistemul sau ce proceduri de intervenție existau.

Aceste informații trebuie solicitate instituțiilor responsabile, fără a cere dezvăluirea detaliilor operative sensibile.

Paza unei uzine de armament nu poate fi tratată ca paza unui depozit de cartofi.

De ce nu am prevenit un risc cunoscut?

România produce armament, muniție și echipamente militare. E membră NATO, sprijină Ucraina și se află într-o zonă expusă operațiunilor ostile rusești. Amenințarea sabotajului nu a apărut ieri.

Serviciile europene de informații avertizau de mult timp despre operațiuni de incendiere, distrugere și diversiune atribuite rețelelor coordonate de Moscova. Riscul era cunoscut. SRI confirmă acum că asemenea rețele au vizat mai multe obiective în România, inclusiv instalații militare și facilități de instruire a militarilor ucraineni.

Așadar, posibilitatea unui atac asupra industriei românești de apărare nu era un scenariu fantastic. Era un risc cunoscut.

Vulnerabilitățile nu dispar la poarta fabricii. Cazul Carfil ridică întrebări despre evaluarea amenințărilor, protecția zonelor industriale învecinate obiectivelor strategice și colaborarea dintre pază, administrația platformei, conducerea uzinei și instituțiile statului. Nu e suficient să protejezi o poartă dacă slăbiciunile din vecinătate pot expune întregul obiectiv unor consecințe grave.

Cine avea obligația de a asigura paza?

Aici începe partea pe care comunicatele triumfaliste o ocolesc. Cine avea obligația contractuală și legală de a asigura paza halei incendiate? Proprietarul? Administratorul platformei? O firmă privată de securitate? Existau patrule?

Aveau aceste patrule în responsabilitate și zona atacată? Erau camerele supravegheate permanent sau imaginile erau doar înregistrate? Alarme, patrule, proceduri.

A funcționat ceva? A fost declanșată vreo alarmă înainte de izbucnirea incendiului? Dacă da, cine a primit-o și ce a făcut?

Dacă nu, de ce?

Și o întrebare suplimentară: după avertismentele repetate privind sabotajele rusești din Europa, au fost reevaluate măsurile de securitate ale obiectivelor industriei naționale de apărare?

Am prins sabotorii, dar am învățat ceva?

Acestea sunt întrebări pentru conducerea ROMARM, pentru administrația platformei industriale și pentru autoritățile cu atribuții de protecție și control. Trebuie stabilit mai întâi cine avea fiecare responsabilitate. Nu putem atribui automat conducerii Carfil obligațiile de pază ale unei proprietăți învecinate.

Dar nici nu putem accepta ca răspuns suficient constatarea că focul s-a produs, din fericire, în afara uzinei. Securitatea unui obiectiv strategic nu începe și nu se termină la gardul instituției.

Am prins sabotorii.

Dar am învățat ceva din sabotaj? Să recunoaștem meritele anchetatorilor. Identificarea suspecților și cooperarea cu autoritățile germane și poloneze reprezintă rezultate importante.

Totuși, descoperirea autorilor după atac nu echivalează cu prevenirea atacului.